miercuri, 4 ianuarie 2017

Beautiful China (2) - Dusi cu pluta prin Yangshuo

Dis-de-dimineata trebuie sa luam trenul spre Guilin. Pleaca din Shenzhenbei, adica gara de nord a orasului, de unde pleaca trenurile de mare viteza. Fiindca plecam atat de devreme - trenul pleaca la 7:20 dar trebuie sa ne luam o marja suficient de mare fiindca nu avem experienta cu trenurile chinezesti - singura modalitate de transport viabila este taxi-ul. Cu traducere pe telefon reusim sa o facem sa inteleaga pe receptionera buimaca sa ne comande 4 masini. Dar nu mai buimaca decat Nicu si Oana, care n-au reusit sa seteze o alarma care sa faca o galagie suficint de mare incat sa-i trezeasca. Prin urmare, au fost nevoiti sa-si faca bagajul in mare viteza dupa ce i-am trezit noi. Traficul prin oras e mult mai lejer decat ne asteptam si parcurgem cei aproximativ 15 kilometri in vreo 15 minute, platind 50 de yuani. Gara asta e cam mare si se pare ca are mai multe intrari. Taxiurile noastre nu ajung in acelasi timp si pentru a ne reintalni ne ia ceva timp si niste telefoane date.

Garile din China sunt destul de moderne si sistemul de imbarcare eficient. Nu poti intra in gara fara bilet fiindca iti este verificat inainte sa intri, impreuna cu pasaportul, iar bagajele sunt scanate. In interior sunt porti de imbarcare asemanatoare cu cele din aeroporturi. Ti se afiseaza pe un panou la ce poarta sa te asezi pentru trenul tau. Cu cateva minute inainte de plecare se deschide poarta si cobori pe peronul la care este stationat trenul. Biletul trebuie pastrat pentru ca la sosire iti este verificat inca o data.

Ne intalnim la poarta de imbarcare cu toti tovarasii, mai putin cu Oana si Nicu care nu mai gasesc biletele, prin urmare nu pot sa intre in gara. Se pare ca le ghiseu nu mai pot sa le emita din nou desi au codul primit cand le-au cumparat online. Ramane sa plecam fara ei, urmand sa vina si ei mai tarziu cu primul tren la care reusesc sa gaseasca bilete.

Trenul pe care il luam este de mare viteza, ajungand la un maxim de 305 km/h pe cateva portiuni.

Parcurgem cei peste 500 de kilometri in vreo 3 ore. Totusi, pe alte rute se merge mai repede de atat. De exemplu, intre Wuhan si Beijing cel mai rapid tren parcurge cei 1230 de kilometri in 4 ore si 20 de minute. Un fel de Bucuresti - Viena in 4 ore. Numai ca la noi mai pui un 0. Chinezii par sa aiba si ei o afinitate pentru aerul conditionat asa ca suntem nevoiti sa luam jachetele pe noi. Pe la mijlocul distantei se petrece o faza amuzanta: eu stateam langa Costi care tragea un pui de somn, iar la un moment dat el se trezeste fix cand trenul era intr-un tunel si se facuse intuneric in jur. La care Costi, buimac, ma intreaba: "Ma, tu trasesi draperia?" :)

Ajungem in Guilin la ora planificata si cautam cea mai buna metoda de a ajunge in Yangshuo. Conform informatiilor noastre sunt niste autobuze care costa 25 de yuani, dar pleaca dintr-o autogara aflata la o distanta destul de mare. Asa ca hotaram sa luam un taxi pana acolo. La statia de taxi ne abordeaza un chinez care incerca sa faca si el un ban cinstit. Zice ca are el o duba si ca ne duce in Yangshuo pe toti 9 pentru 600 de yuani. Vazand ca nu ne lasam convinsi, coboara pretul pana la 450. Asa ca ii zic ca acceptam, spre disperarea prietenilor mei, care deja isi imaginau cum ne vor duce astia intr-o margine de drum unde ne vor jefui de tot ce avem. Costi era printre cei mai revolati, el care zicea la Bucuresti sa luam taxi din fata Garii de Nord. Mita, deja impacat cu soarta cruda ce ne asteapta, apuca sa-si bage 200 de dolari la ciorap.

Pana sa ne duca astia pe coclauri sa ne ia toti banii, trebuie sa intram cumva in duba lor, care nu prea e de 10 persoane plus bagaje, asa ca mai ales cei din spate trebuie sa stea putin inghesuiti. Apoi vor sa le platim, dar Costi isi aduce aminte ca e guru in negociat cu asiaticii, asa ca reuseste sa-i faca sa inteleaga ca vom plati jumatate acum si jumatate cand ajungem. Si plecam. Traficul e haotic, motocicletele circula peste tot, chiar si pe contrasens. Se claxoneaza in draci. Drumul e praf. In unele locuri pare in lucru dar chinezii nu cred ca se misca repede peste tot. Pe aici nu par sa asfalteze. Chiar imi e mila de cei cu masinile, sunt portiuni neasfaltate cu hartoape atat de mari cum nu gasesti nici pe drumuri forestiere.

Ajungem la cazarea noastra, Sudder Street Guesthouse. Toate bune si frumoase, pare numai bun, chiar daca e la vreo 2 kilometri de centru. Dar miscarea face bine. Singura problema e ca n-avem bani sa platim, asa ca amanam putin acest moment pentru a ne duce in oras sa schimbam bani. Cat de greu poate fi sa schimbi bani intr-unul dintre cele mai turistice orase din China? Plecam noi agale pe strada care duce spre centru. Strada asta are un farmec aparte. Are hartoape, o gramada de scutere si o tona de praf.


De plimbam un pic prin oras cautand o casa de schimb. Ajungem si pe celebra strada West Street, buricul targului. Dar nici urma de casa de schimb. Singura solutie par sa fie bancomatele, insa noi avem dolari cash de care trebuie sa scapam. In final gasim un exchange, dar nu e nimeni care sa lucreze acolo. Ne mai plimbam prin oras cautand altul si dupa vreo doua ore de cautari in care ne vine si o foame de lup, reusim sa schimbam la aceeasi casa gasita anterior. Trebuie sa fie o chestie reglementata de guvern, ca altfel nu se explica absenta caselor de schimb, pe care am intalnit-o in toata China. De obicei singura varianta e sa schimbi la Bank of China.

Mancam la un Pizza Hut cam scump, ne intoarcem la hotel unde ne reunim si cu Nicu si Oana, care reusisera sa gaseasca bilete la trenul urmator. Seara o petrecem la un spectacol de lumini celebru in zona. Cumparam biletele de la guesthouse pentru vreo 180 de yuani de persoana. Apoi vine cineva cu un microbuz si ne transporta la locul in care se desfasoara reprezentatia. Aici fac o boacana care era cat pe ce sa ne coste: uit chitanta la cazare. Noroc ca in China lucrurile nu functioneaza dupa o traiectorie fixa. Avem noroc si cu o fata draguta care stie engleza, cazata la acelasi hotel cu noi, si ii explica celui care ne dadea biletele care e treaba. Asa ca, dupa ceva emotii, ajungem in tribune. Spectacolul e interesant. Se desfasoara pe apa si pe malurile apei, practic un golfulet inconjurat de un cadru natural specific acestei zone. 600 de oameni pun in scena un joc de lumini, dansuri si obiceiuri traditionale.

La intoarcere rugam soferul sa ne lase in centrul orasului. Aici, seara incepe nebunia. Ceva iesit din comun este ceea ce se vede in poza de mai jos. Doi oameni imbracati in costume specifice, pe o muzica alerta, piseaza ceva cu chestia aceea din lemn in timp ce danseaza. Turistii sunt invitati sa le tina locul, reusind si ei in acest fel sa se mai odihneasca.

Stradutele sunt pline de oameni, pe margine sunt tot felul de magazine si vanzatori de diverse chestii. Din cand in cand timpanele iti bubuie cand treci pe langa cluburi cu fete ce danseaza pe mese.



A doua zi inchiriem biciclete si plecam de bezmetici sa exploram imprejurimile. Biciclitul e o activitate foarte comuna in aceasta zona. Inchirierea e foarte ieftina, de la 10 yuani pe zi pentru o bicicleta mai veche, pana pe la 25 de yuani pentru o bicicleta noua. Eu ma aleg cu una intermediara, la 15 yuani. Gratuit, de la cazare imprumutam coifuri de vietnamezi care se vor dovedi foarte folositoare in a ne apara de soare.

Planul e sa mergem in sus pe raul Yulong pana la podul cu acelasi nume si de acolo sa luam pluta in jos pe rau. Aparent avem de mers cu bicicletele vreo 12 kilometri, dar avem sa aflam curand ca vom parcurge o distanta tripla ratacindu-ne mai mult sau mai putin voit. O desemnam pe Andreea sa ne ghideze pentru ca ea are descarcata o harta a Chinei pe aplicatia MAPS.ME. Google Maps e aproape inutil in China, mai mult te incurca. Locurile si strazile sunt marcate aiurea.
Asa ca pornim la drum! Yhaaaa!

Facem si primul popas pentru refacerea puterilor si pentru hidratare.

Mai departe plimbarea incepe sa devina din ce in ce mai interesanta. Ajungem la un pod unde nu ratam ocazia sa facem poze cu peisajul inconjurator.


Cel mai frumos este pe potecile inguste ce serpuiesc printre plantatii de orez. Asa ca facem multe, multe poze!




La un moment dat ne oprim pe marginea unui drum la un mic magazin unde, spre incantarea vanzatoarei, cumparam de baut si de rontait. Pe unde trebuie sa o luam mai departe nu ne e foarte clar, asa ca procedem cam asa: mai mergem 100 de metri, ne mai uitam pe harta, mai intrebam pe cineva care nu intelege o iota din ce-i spunem dar ne indica o anumita directie, ne mai intoarcem inapoi cand vedem ca mergem in directia opusa sau pe vreun drum care se infunda. Dupa ce ratacim noi asa mai bine de jumatate de ora si cand ni se pare ca suntem pe calea ce buna, observam ca trecem la vreo 100 de metri de magazinul la care poposiseram mai devreme. Evrika! Pamantul e rotund!



E trecut demult de pranz cand ne trezim ca am ajuns la un pod. Dar sunt prea putine plute ca sa fie podul Yulong. Deci unde suntem? Langa apa fac poze nuntasi, sub copaci stau la taina niste batranei, iar noi ne gandim cum sa facem sa ne intelegem cu ei ca sa ne arate unde suntem. Cu harta in mana, intrebam pe cineva, care cere ajutorul altcuiva si tot asa pana cand vine cineva sa ne dumireasca ca suntem la podul Jinlong. Cumva, trecusem de podul care ne trebuia noua.

Cu tot cu palariile de vietnamezi, cred ca totusi ne-a batut putin soarele in cap fiindca nu stiu cum facem noi de luam decizia sa caram bicicletele in brate, sa urcam cu ele scarile podului si sa incercam sa o luam pe o poteca ingusta printr-o vie, care ni se pare noua ca ar duce la podul cel bun. Sandu chiar se duce 100 de metri in recunoastere si da raportul: "E cam naspa drumul, dar pare sa fie practicabil". Observand nebunii cu bicicletele in carca, o fata care ne ajutase sa descoperim unde suntem vine sa ne opreasca. Nu stie engleza, dar cu traducerea de pe telefon pare sa zica "N-o puteti lua pe acolo, poteca aia se infunda!". Facem cale intoarsa si intr-un final ajungem la un loc de unde se iau plute, dar la o distanta de un kilometru de podul nostru la care ne pusesem in cap sa ajungem. Costa 300 de yuani de pluta, o plimbare de o ora si jumatate la vale. Dar noi am vrea sa mergem mai mult, ceea ce aici nu e posibil asa ca mai mergem cu bicicleta pana la podul la care trebuia sa ajungem initial. Aici aceeasi poveste, acelasi pret, pare sa fie oficial si nenegociabil.
Urmeaza sa fim dusi cu pluta!


Bicicletele au zis ca ni le iau ei si ni le transporta cu un camion pana in locul in care ne lasa plutele. Viteza cu care curge apa este foarte mica, asa ca barcagii nostri imping pluta infigand un bat de bambus pe fundul apei. Din cand in cand pluta coboara prin niste mici cascade si uneori luam si ceva apa la bord.



Plutele sunt aduse inapoi cu ajutorul camioanelor, iar incarcarea lor in remorca presupune ceva dexteritate.

Deja incepe sa se intunece cand ajungem inapoi in oras. Lasam bicicletele si comandam ceva mancare de la catering. O alta parte buna a locului in care suntem cazati este ca putem face comenzi folosind acest serviciu de catering si putem manca mancare europeana la preturi decente. Seara mergem din nou sa ne plimbam prin agitatia din oras. La intoarcerea in camera am o surpriza: o goanga uriasa, mare cat un soarece, se plimba pe langa patul meu si fuge cand ma simte. Tot ce pot sa fac e sa sper ca nu se intoarce la noapte sa se urce pe mine.

Ziua urmatoare ne upgradam. Inchiriem scutere. Niste scutere electrice, mici, dar pe care pot incapea doua persoane. Costa relativ putin, 60 de yuani pentru toata ziua. Eu ma urc pe scuter cu Costi si il las pe el sa conduca. Traficul e nebun, dar nebunia asta are ordinea ei. Ideea e sa fii tu atent la ce ai in fata, iar ceilalti vor fi atenti la randul lor sa te ocoleasca. In intersectii prioritate are de obicei autovehiculul mai mare, iar apoi se merge incet, la mica intelegere. Costi se descurca binisor, desi uneori imi da palpitatii si cateodata intram in balans.

Mergem la Moon Hill, un deal cu o gaura in el.

Platim biletul de intare, lasam scuterele in parcare si o luam pe poteca care duce spre varf. Vazut de la distanta pare un urcus destul de mare si abrupt, dar parca pana la urma nu e chiar asa greu, desi trebuie sa urcam cateva sute de trepte printr-o padure de bambusi.

Ghidul meu zice ca pentru a ajunge in varf de tot trebuie sa o luam pe o poteca pe care e pusa o pancarta cu Interzis. Urmam instructiunile si bine facem, caci urcusul nu e periculos si e chiar frumos, pe o poteca ingusta inconjurata de vegetatie. Ma pun frumusel mai la coada grupului, in eventualitatea in care vreun sarpe si-ar fi facut casa pe aici. Privelistea a meritat efortul.

Sus pe munte, ca si in multe alte locuri, sunt batranele care vand apa si incearca cum pot sa ne induplece. De mila lor iti vine sa cumperi chiar daca mai ai suficienta in rucsac.

Cand coboram la parcare, ne intampina o femeie care ne zice ca are ea un restaurant in apropiere si ne invita sa mancam la ea. Mai zice si ca poate sa ne dea bilete mai ieftine pentru Water Cave, la 50 CNY de persoana. La inceput suntem sceptici, dar reuseste sa ne convinga. Si nu regretam decizia. Ne duce la casa ei, care practic nu prea e restaurant ci bucatarie proprie si mancam acceptabil la preturi mici. Admiram si tabloul cu mandrul conducator pe care il avea expus.

Ne duce apoi la intrarea in pestera. Se duce la ghiseu sa faca rost de bilete si apoi ne luam la revedere. Pestera e interesanta, dar ghida noastra ne plimba cam rapid prin ea. Chinezii au decis sa o lumineze in toate culorile. Exista si ceva ape termale unde te poti scalda si poti face chiar si bai de namol. Dar noi sarim peste asta.


Ultima oprire o facem la un copac urias, Big Banyan, iar in apropiere mai oprim si pe un pod pentru a admira apusul. Cativa dintre noi, mai curajosi, isi cumpara suc de bambus pe care il storceau chiar acolo.


Ajung eu la hotel, deschid usa, aprind lumina si ... ce sa vezi? Prietena mea, goanga gigantica, e iesita la o plimbare pe deasupra patului. De data asta n-o mai rupe la fuga asa ca ii pun gand rau. Ma descalt de papuc, il apuc bine de o margine si ma duc tiptil spre ea. Ochesc, inclestez pumnul, folosesc toata forta fiindca la cat e de mare altfel sigur nu-i fac de petrecanie, si ZBANG! Dau pe langa ea. Goanga demareaza in tromba si se ascunde dupa pat. Esuez lamentabil. Acum o sa vina peste mine cand dorm si o sa ma manance :(  Lucrul bun e ca sunt foarte obosit si astfel reusesc sa adorm, invingand frica de razbunarea goangei.

In ultima zi, de dimineata se mai trezesc 7 ostasi. Printre cei 4 cazuti la datorie se numara, ca mai mereu, Costi si Mita. Inchiriem din nou scutere electrice si plecam in cautarea plantatiilor de ceai, despre care avem o vaga idee incotro s-ar afla. Nu reusim sa le gasim dar plimbarea e una placuta, pe un drum care merge de-a lungul raului Li. De data asta sunt singur pe scuter, iar Raluca afla curand cat de periculos poate fi acest lucru. Ne oprim aproape de rau dupa ce coboram jumatate intr-o panta abrupta. Greseala pe care o fac e ca ma dau jos de pe scuter si il apuc de coarne ca pe bicicleta, fara sa-l opresc de la cheie. Astfel se intampla ca, tinandu-l asa de coarne, sa trag de acceleratie si sa plece scuterul de langa mine. Intr-o fractiune de secunda ma trezesc pe jos, iar alaturi de mine, tot la orizontala, sunt scuterul si Raluca, care facuse imprudenta sa se plimbe prin fata lui. Urmeaza 2-3 secunde in care evaluez dintr-o privire pagubele. Eu - julit un pic, n-am suferit rani majore. Raluca - se tine de picior si nu imi dau seama daca rade sau plange. Cred ca si ea are un moment de nehotarare si nu stie pe care dintre cele doua cai sa apuce. Scuterul - oprit pe marginea unei prapastii de 5-6 metri, are infinit mai putine probleme decat daca ar mai fi avansat o jumatate de metru. O placuta de plastic din spate sparta si  oglinda putin indoita. Per total, pagube minore si o intamplare de care ne vom amuza pe viitor. Nu-i asa, Raluca? :)


Pe drumul de intoarcere dam de un copac cu fructe uriase. La inceput nu ne dam seama ce sunt, dar apoi ne dam seama ca par a fi pomelo. Un pomelo salbatic, fiindca luam unul pe care il desfacem la hotel cu ajutorul unei chinezoaice si observam ca e mai mult coaja de el, iar miezul nu e prea gustos.

Urmeaza sa ne despartim, nu inainte de a comanda pranzul de la catering. Ei primii, pleaca spre Zhangjiajie. Eu spre Wuhan, principalul motiv pentru care suntem in acest moment in China. Nu-i asa ca e nostim cand te gandesti cum evenimente  de care aparent nu te leaga nimic influenteaza alte evenimente din viata ta? Pai se gandea ea Raluca ca daca Simona nu se nastea in septembrie, acum nu mai dadeam cu scuterul peste ea in China? Sigur, probabil ar fi vizitat candva China, dar nu s-ar fi aflat fix acum fix aici.

Ca sa ajung din Yangshuo in Wuhan procedez in felul urmator: la o agentie stradala din Yangshuo imi rezerv bilet de autobuz pana in Guilin(35 CNY). Din Guilin o iau pe jos pana la gara, vreo doua-trei ore in care vad si un pic din oras. Intre Guilin si Wuhan iau un tren de noapte care face vreo 10 ore(250 CNY). De mentionat autobuzul dintre Yangshuo si Guilin. O rata locala cu spatiu atat de mic intre scaune incat pur si simplu nu incapeam. Noroc ca gasesc loc la margine si reusesc sa-mi intind picioarele pe culoar. Or fi ei chinezii mai mici, dar nici sa inghesui scaunele in halul ala! In schimb, trenurile chinezesti mi-au depasit asteptarile. Pe ruta asta am luat bilet la cuseta cu 6 locuri in compartiment, care nu are usa, practic comunica cu culoarul. Dar era ok, curata, oamenii civilizati. O chestie insa n-am inteles-o: dupa ce te urci vine cineva si iti schimba biletul cu un card pe care il soate dntr-un album si pe care ai trecut locul(care oricum e trecut si pe bilet), iar inainte sa te dai jos, persoana respectiva vine iar, de data asta ca sa iti ia cardul si sa-ti inapoieze biletul. Care este rostul acestui joc cu biletele este peste puterea mea de intelegere.