duminică, 1 februarie 2015

Iordania: Amman, capitala de piatra

Iordania era de mult timp in topul tarilor pe care vreau sa le vizitez. Aceasta tara e o oaza de liniste in Orientul Apropiat, inconjurata de vecini loviti de conflicte si instabilitate: Irak, Siria, Palestina, Egipt. De mult timp imi doream sa ajung aici, iar cand a aparut oferta cu 98 de euro de la Tarom n-am stat prea mult pe ganduri. Am ales sa fie doar 4 zile, prea putin pentru a vedeat toate atractiile principale ale acestei tari, dar suficient cat sa le vad pe cele mai importante: Petra si Wadi Rum. In aceasta calatorie am fost insotit doar de Mihai, fost coleg de facultate. Concluzia dupa aceasta scurta excursie a fost una singura: Iordania e o tara extraordinara care ar trebui sa fie in topul listei tuturor celor care iubesc calatoriile.

Zborul nostru e programat la miezul noptii si e ultimul al zilei, urmatorul fiind la primele ore ale diminetii. Dupa ce trecem de securitate gasim un aeroport gol, parca era doar al nostru. Night at the Airport. Senzatia nu e domolita nici macar cand ajungem la poarta de imbarcare, pentru ca toti pasagerii nu insumeaza mai mult de 30 de persoane, cel mai mic numar pentru vreun zbor efectuat de mine.

Dupa aproape trei ore de zbor in care survolam si niste orase israeliene foarte luminate, aterizam in toiul noptii pe aeroportul Queen Alia din Amman. Schimbam niste bani, dinarul iordanian(JD) fiind aproximativ 5 lei. Trebuie sa platim 20JD pentru viza, care se ia simplu si rapid la sosirea pe aeroport. Urmatorul pas: cautarea unei retele de Wi-Fi si verificarea scorului la meciul din turul 2 de la Australian Open ce se desfasoara in aceste momente. Gasesc netul, dar rezultatul nu e cel scontat: Varvara Lepchenko a castigat primul set in meciul cu Simona. Usor-usor o luam spre terminalul de plecari, unde patrulez cu tableta in mana incercand sa gasesc un loc in care streamu-ul sa nu se blocheze din 10 in 10 secunde. Din fericire Simonelul revine in meci, iar in setul decisiv nu-mi da emotii, castigandu-l cu 6-0. Aproape de ora 7 dimineata gasim niste microbuze galbene in fata aeroportului care fac legatura cu orasul. Ne urcam, platim biletul(3.75 JD) si pornim spre oras. Am mai avut nopti in care nu am dormit deloc, dar niciodata nu mi s-a mai intamplat ca acum. Eu, care adorm destul de greu si mai deloc in mijloace de transport, fac eforturi uriase sa-mi tin ochii deschisi. Pleoapele au capatat brusc o greutate uriasa si simt ca am nevoie de scobitorile din Tom si Jerry, pentru ca daca as inchide ochii as adormi in doua secunde. Reusesc totusi sa castig aceasta batalie cu Mos Ene iordanian si ne dam jos din microbuz intr-o statie care imi pare mie cat de cat aproape de centrul orasului, nefiind insa prea sigur unde ne aflam pentru ca ruta acestui microbuz nu e prea prietenoasa cu turistii.

Gasim un Amman monocolor, asezat pe dealuri, cu arhitectura specific araba si cu un frig demn de o locatie mai nordica. Somnorosi si zgribuliti o luam pe strazile aproape pustii in directia indicata de GPS-ul telefonului. Avem ceva de mers pana in centru. De fapt nici nu prea exista un centru propriu-zis, dar eu il consider ca fiind zona turistica cu Teatrul Roman si Citadela. Ammanul e o placinta uriasa, desi orasul propriu-zis are doar un milion de locuitori, aria metropolitana numara vreo cinci milioane. Noi suntem in centrul placintei, dar totusi la o ora de mers pe jos de Citadela. In drumul nostru trecem pe langa principala moschee, King Abdullah I, dar o admiram doar pe dinafara, nebinevoind sa o vedem si din interior.

La ora asta a diminetii, strazile sunt destul de goale, dar pare haos peste tot: diverse ateliere, intrari darapanate, circulatie bezmetica, mizerie. Peste tot doar localnici, nu zarim niciun european. Probabil pe o vreme mai calda si dupa ceva ore de somn, contrastul cu civilizatia europeana ar fi si mai interesant de admirat. Ajungem intr-un final la intrarea in Citadela, dupa ce ne cocotam pe dealul corespunzator, folosind poteci mai mult sau mai putin batute de turisti.

 Pe aceasta citadela sunt multe ruine din timpul diverselor civilizatii care au ocupat Ammanul de-a lungul istoriei. Ruinele si obiectele gasite aici dateaza incepand din epoca bronzului, apoi din timpul civilizatiilor  romana, bizantina, omeiada. Principalele ruine sunt Templul lui Hercule, o biserica bizantina si palatul omeiad, dar mare parte din ruine sunt inca neexcavate.



De la Citadela se poate vedea o parte a orasului plin de cladiri bej asezate peste tot de jur imprejur pe dealurile valurite, precum si uriasul steag iordanian, ridicat pe un stalp inalt de 128 m, acesta fiind record mondial la  momentul inaugurarii, in 2003.

Dupa ce dam ocol ruinelor si ajungem la concluzia ca vanturile reci de pe deal ne-au inghetat de tot,  iesim si coboram spre teatrul roman. Pe drum suntem abordati de un sofer care se ofera sa ne duca in diverse excursii prin imprejurimile orasului, atractia de top fiind Jerash, unul dintre cel mai bine conservate orase romane. Numai ca noi nu avem timp, urmand ca dupa amiaza sa plecam spre Wadi Musa. Dupa ceva insistente si explicatii repetate se convinge si prietenul nostru ca trebuie sa-si caute clienti in alta parte, desi nu prea erau multi turisti de unde sa poata alege. Ne continuam coborarea, luam ceva de mancat de pe drum, apoi ajungem la teatrul roman unde platim pretul biletului si suntem informati ca n-avem voie mancam in incinta sa. Aici sunt ceva mai multi turisti(de genul 10 in loc de 3), ne cocotam pe treptele abrupte si apoi vizitam muzeul cu vesminte traditionale aflat la baza sa.


Dupa ce plecam de la teatru oprim pe strada un taxi, ii cerem sa porneasca meter-ul si sa ne duca la autogara de unde pleaca microbuze spre Wadi Musa, aflata la o distanta prea mare pentru a merge pe jos si care oricum nu stim unde se afla pentru ca iese in afara hartii pe care o avem. Soferul ne ajuta sa gasim microbuzul care trebuie, autogara neparand a fi prietenoasa turistilor in ceea ce priveste marcajele. Ii dam taximetristului 3JD, iar pentru cei 300km pana in Wadi Musa platim 7JD de persoana. E mai ieftin decat autobuzul turistic, care circula insa doar o data pe zi si noi nu aveam cum sa-l prindem. Dar problema cu acest microbuz este ca e cam supraaglomerat si locul meu e extrem de incomod, neavand mult spatiu de a-mi misca picioarele, care nu dupa mult timp incep sa-mi amorteasca. Noroc cu oprirea care o face pe la mijlocul traseului. Drumul pana la Wadi Musa trece printr-un peisaj desertic, fiind un asfalt bun cu sensurile despartite, l-as numi autostrada daca n-ar lipsi marcajele.

Ajungem in Wadi Musa pe lumina si dupa ce ne cazam dam o mica tura pana la intrarea in Petra. Ne izbeste lipsa turistilor, strazi pustii, restaurante goale. Poate din cauza perioadei in care ne aflam, jumatatea lunii ianuarie, sau poate si mai mult din cauza razboiului civil din Siria, asa cum avea sa ne confirme si gazda de la hotelul nostru, unde de asemenea paream a fi singurii oaspeti. Petra mai are de asteptat pana sa o vizitam pentru ca a doua zi de dimineata plecam spre Wadi Rum, poate cel mai frumos desert din lume.