duminică, 19 martie 2017

Beautiful China (4) - Beijing

Plec de la Wuhan dupa ce infulec din gara un meniu super picant de la McDonalds. Fast-food-urile americane sunt un refugiu din fata mancarii asiatice, dar nu fara capcane. De data asta am bilet la vagonul de dormit cu 4 paturi in compartiment. Costa in jur de 400 de yuani pana la Beijing, e aproape de doua ori mai scump decat cuseta cu 6 paturi, dar numai aici am mai gasit bilete pe net. Pot spune ca nu sunt conditii semnificativ mai bune decat la varianta cu 6 locuri. Pe ruta aceasta circula si trenuri rapide. Chiar super rapide. Poti parcurge cei 1230 de kilometri in 4 ore si 20 de minute, dar e mai scump si sunt doar pe timpul zilei, cand mai bine vizitezi ceva.

Fara intarziere, ajung dupa vreo 11 ore in fata garii din Beijing. Caut o harta, sa ma dezmeticesc in ce gara a capitalei am aterizat si apoi pornesc cu metroul spre piata Tiananmen, fiindca trebuie sa ma reintalnesc cu ceilalti prieteni la Palatul Interzis. La intrare ma asteapta o coada uriasa, la care stau aproape o ora. Intre timp, in interiorul palatului, ceilalti erau binedispusi si nerabdatori sa vizitam resedinta imparatilor chinezi, dupa cum reiese si din aceasta fotografie:

Trebuie sa-i intelegem, au ajuns si ei in Beijing pe la 3 dimineata, au dormit putin, iar pe la 7 au plecat spre palat. Ne gasim, luam bilete de intare: 60 CNY + 40 CNY audioghid in romana!
Reunirea de la Palatul Interzis:

Palatul Interzis e mare. E practic un intreg oras, cu mai multe palate, curti interioare si cladiri anexe. Pe vremuri, accesul in aceste zone era restrictionat in functie de rangul fiecarei persoane. Daca in prima curte puteau intra multe categorii sociale, se ajungea ca in inima palatului sa aiba acces doar familia regala. La fel ca mai toate palatele asiatice, este mult mai impresionant vazut din afara decat din interiorul cladirilor, unde mobilierul este saracacios.



Dupa ce ne plimbam noi vreo doua ore, somnul si oboseala acumulata de-a lungul excursiei isi pun amprenta pe cativa din grupul nostru, care concluzioneaza ca nu e mare lucru de capul acestui palat si propun sa incheiem vizita aici. Mai negociem putin si apoi parasim palatul prin partea nordica, unde incepem sa cautam o statie de metrou care sa ne duca la gradina zoologica. Daca tot am ajuns in China, trebuie sa vedem si una dintre emblemele acestei tari: ursii panda. Mult timp pe cale de disparitie, populatia lor a inceput sa creasca usor, dar cea mai buna sansa de a-i vedea este tot la zoo. Chiar si asa, sunt putine gradini in lume care gazduiesc ursi panda. Beijing este, evident, una dintre ele, iar la numai 20 de yuani intrarea, este probabil si una dintre cele mai accesibile.

Panda!


A doua zi mergem la Marele Zid Chinezesc, care, contrar legendei, nu se vede din spatiu! O constructie gigantica, realizata de-a lungul a 2000 de ani, care masoara peste 6200 de kilometri, iar cu toate ramificatiile masoara chiar peste 21000 de kilometri. Mare parte din el este in ruina sau a disparut complet, dar sunt destule portiuni ramase in picioare sau care au fost restaurate. Sectiunile apropiate de Beijing sunt foarte aglomerate asa ca am ales sa mergem ceva mai departe, la Jinshanling. Se poate ajunge aici destul de simplu pe cont propriu. Este un autobuz turistic care pleaca din apropierea statiei de metrou Wangjing West. Se pleaca la ora 8 dimineata si se intoarce la ora 15. Face aproximativ doua ore pana acolo si costa 32 CNY pe sens. La asta se mai adauga 65 CNY, biletul de intrare la zid.

Beijingul e un oras foarte mare(dar mult mai linistit decat Wuhan) si noi nu calculam bine cat ne ia de la cazare, Beijing Hyde Courtyard Hotel, si pana la statia de autobuz. Ne rezervam o ora si un sfert dar pare sa nu fie suficient, pentru ca e putin trecut de 8 cand iesim de la metrou si alergam spre statia de autobuz. Avem insa noroc, caci nici soferul nostru nu pare grabit si pleaca pe la 8 si jumatate.  

Autobuzul ne lasa la intrarea principala, iar de aici sunt disponibile rute mai lungi sau mai scurte, dar in decursul a 4 ore avem timp suficient sa vizitam cativa kilometri de zid. De la intrare alegem o ruta mai departata si cand dam de zid facem dreapta pana ajungem la o sectiune nerestaurata, care mie imi place mai mult, fiind mai autentica.


Ne intoarcem inapoi si mergem destul de mult pe zid, trecem de telecabina si ne intoarcem la intrare pe o alta poteca. Sunt putini vizitatori, astfel ca putem sa ne bucuram in liniste de priveliste. In plus, este si o zona pitoreasca.

Ajunsi inapoi in Beijing, dam o tura prin piata centrala in care atractia principala sunt scorpionii pe bat. Unii sunt prajiti, altii inca misca. Si sunt oameni care ii mananca asa, de vii. Pentru mofturosi, pe langa scorpioni au si viermi pe bat. E o piata turistica, asa ca se gasesc si multe suveniruri, restaurante, dar preturile sunt pe masura. Iar engleza tot la nivel de balta. La magazinele de suveniruri, Costi isi descopera talentul de negociator si reuseste sa scoata niste preturi care noua ni se par bune, de vreo 5-10 ori mai mici decat pretul afisat. Insa urma sa descoperim a doua zi un magazin cu preturi de vreo doua ori mai mici decat cele negociate de noi aici.

Pe 1 octombrie este ziua nationala a Chinei. De dimineata de indreptam spre piata Tiananmen, unde ne asteptam sa vedem o parada militara de zile mari, asa cum ii sta bine unei mari puteri comuniste. Se pare insa ca nici comunismul nu mai e ce-a fost, pentru ca dupa ce intrebam vreo 10 persoane dintre care doar 1-2 reusesc sa raspunda ceva in engleza, tragem concluzia ca nu va fi nicio parada. La asta nu ma asteptam. Pana si tarile micute si sarace fac parada de ziua nationala! E adevarat ca erau multe mii de oameni adunate in piata, dar se pare ca erau doar la plimbare. Nu mai stam sa asteptam sa ne convingem, ci ne strecuram cu greu prin multime spre statia de metrou si plecam spre Palatul de Vara.

Palatul de Vara, spre deosebire de Palatul Interzis, e amplasat mai spre periferie, e mai imprastiat, cu cladiri mai putine si mai mici si e cocotat pe un deal. In prima parte a vizitei intram intr-un mini-orasel asezat in jurul unui lac. Se pot face plimbari cu barca sau se pot cumpara suveniruri si gustari de la buticurile dispuse in jurul apei.


Apoi urmeaza urcarea la templele de pe deal. Aici te poti imbraca in costume traditionale chinezesti.


Aici, in varful dealului, ne despartim in doua grupuri. Unii ramanem sa ne mai plimbam putin iar altii, satui de atatea temple si rupti de oboseala, se indreapta spre hotel pentru a se odihni. Cam aici s-a intrerupt si vizita propriu-zisa a Chinei. Eu in ultimele doua zile imi voi petrece timpul la tenis, chiar daca mai vizitez dimineata pe fuga cate ceva, iar restul grupului isi va petrece timpul fie la cumparaturi, fie in preajma camerei de hotel.


In apropierea palatului este si un lac mai mare, iar privelistea asupra sa, cu sute de barcute, este foarte frumoasa.

Ultimele doua zile in China aveam sa le petrec la China Open, cel mai mare turneu de tenis gazduit de China. Dar de dimineata trec pe la unul dintre simbolurile Beijingului, Temple of Heaven, acel templu lunguiet prezent si pe capacele alifiilor chinezesti.

E un templu care nu ar trebui ratat de niciun vizitator al capitalei chineze si are avantajul de a fi amplasat si in interiorul unui parc dragut, care mai ofera si alte atractii turistilor.

La complexul de tenis din Beijing se ajunge relativ usor, cu metroul. Este situat in partea nordica a orasului, in apropierea Parcului Olimpic. Dureaza totusi destul de mult calatoria pana aici, peste o ora, timp in care se schimba metroul cel putin de doua ori. Este un turneu frumos. Sunt trei arene mari, cu nume zen: Diamond, Lotus si Moon. Pentru primele doua trebuie bilet separat, pentru celelalte se intra cu cel de ground. Preturile sunt relativ accesibile: 30 CNY biletul de ground, 100 pe lotus, 100 pe sesiune pe Diamond. Asta in primele zile.

La birourile de informatii se gaseste afisat si programul antrenamentelor. Din pacate, ajung la scurt timp dupa ce Simona il terminase pe al sau. Din fericire, mai are programat unul astazi. Se simte diferenta fata de Wuhan. Aici oamenii sunt mai cunoscatori de tenis, au aparut fanii, iar publicul e mai numeros. Sa zic de vreo 3 ori mai numeros. Insa nu va imaginati hoarde de spectatori ce stau la coada ca sa apuce loc. De exemplu, la meciul Shvedova-Duarez Navarro de pe arena a doua erau cam 100 de spectatori, pe cand la un meci similar din Wuhan am numarat 33. Gasesc si cativa fani ai Simonei, unul dintre ei avand tricou cu "Halepeno", exact ca al meu, iar altul avea un banner mare in culorile Romaniei, pe care scria "Haide Simona".

La ora 2 ma duc la terenul pe care ar trebui sa apara Simo, dar se lasa asteptata si vine cam dupa 30 de minute. Inaintea ei pe acel teren se antrenase Timea Baczinszky, iar acum vine sa dea autografe fanilor. E foarte draguta cu ei. Relaxata, fara graba, le acorda tuturor ce vor si sta de vorba cu ei. O suportera ce pare mai veche, fiindca par sa se cunoasca, ii da intalnire mai tarziu la hotel. Pe terenul alaturat e imbulzeala ceva mai mare fiindca se antreneaza Andy Murray. Dar in curand locul sau e luat de Monica Niculescu. Prezenta Monicai duce la destinderea atmosferei. Printre altele, schimba in joaca mingi cu Simo intre cele doua terenuri, iar Darren si Daniel Dobre s-au mutat pe celalalt teren si au jucat cateva minute cu Monica.

Simo incheie antrenamentul facand sarituri, topaieli si alte miscari artistice propuse de Dragos, preparatorul sau fizic. Apoi celalalt Dragos, fizioterapeutul, a facut cu ea ceva streching pe teren. Era cam nemultumita ca mingile sunt mult mai tari decat la Wuhan. Monica zicea ca la meciuri la schimba si vor fi putin mai moi, dar doar cu putin.


Inchei ziua de tenis cu ultimul set din Mladenovic-Jankovic si cu meciul dintre Pavs si Riske. Din pacate vad ca maine, ultima zi inainte sa ma intorc acasa, Simo nu e programata sa joace.

Ziua urmatoare, ultima in China, o petrec tot la tenis. Dar de dimineata dau o scurta fuga la templul Lama. E un templu mare, cu mai multe anexe. Intr-una dintre ele se afla un Buddha urias ce se ridica pana la etajul superior. Multi chinezi care aprind betisoare, acestea fiind primite ca bonus, incluse in taxa de intrare. Reusesc sa-mi uit aparatul foto la hotel, asa ca imi ramane doar telefonul ca instrument de imortalizat momente.

La tenis, imi iau un ground ticket de doar 30 de yuani care imi permite sa intru peste tot, mai putin pe primele doua arene. Asta imi permite sa vad antrenamentul Simonei si meciuri precum Bencic-Shvedova si Keys-Mladenovic. Ma duc la biroul de informatii pentru a vedea care este programul antrenamentelor. Simona e programata si astazi cu doua antrenamente. Pana sa vina ea, ma duc putin pe terenul pe care se antrena Wozniacki. Vremea e frumoasa, dar soarele e orbitor. Mi-ar fi trebuit niste ochelari de soare.

Simona vine sa se antreneze pe unul dintre terenurile de antremanent fara tribune. Asa ca pentru a o vedea trebuie sa stau langa gardul din spatele terenului. Nu-mi propusesem sa o mai deranjez azi. Nici n-as fi avut cum, fiindca dupa terminarea antrenamentului nici ea nu-si propusese sa se mai opreasca la autografe, ci pleaca rapid spre vestiare. La al doilea antrenament nu mai apare.

In metrou, la intoarcerea spre hotel, ascult pe repeat "Nine million bicycles in Beijing".

vineri, 6 ianuarie 2017

Beautiful China (3) - Wuhan Open: Ziua Simonicai si cel mai izolat turneu din WTA

Dupa o saptamana petrecuta prin Hong Kong, Shenzhen si Yangshuo, am ajuns la punctul culminant al excursiei: turneul de tenis de la Wuhan. Mare parte din acest articol sunt insemnari pe care le-am facut in zilele acelea.


Am coborat din gara la 9 dimineata si a urmat o mica aventura cu localizarea hotelului la care aveam rezervare. Lucrurile ar fi fost mai simple daca ma puteam folosi de GPS, insa bateria telefonului meu a decis sa isi dea duhul pe la 7 dimineata. Seara, cand m-am urcat in tren in Guilin si mai aveam 45% baterie, am zis sa nu mai folosesc telefonul si sa il pun in Super Save Mode. Insa se pare ca prietenii mei chinezi care l-au fabricat au incurcat borcanele si in loc sa il faca sa economiseasca baterie, l-au pus pe vreun scurtcircuit.

La iesirea din gara, un mare santier! Aveam adresa hotelului scrisa in chineza, lucru esential aici, fiindca aproape nimeni nu vorbeste engleza. Din aproape in aproape am reusit sa il gasesc intr-un dos de straduta de ma mir si eu cum am nimerit sa dau de el.

Traficul din Wuhan e infernal, mult mai rau decat in Shenzhen si Guilin. Se formeaza multe ambuteiaje, iar traversatul strazii e destul de complicat. Trecerile de pietoni sunt inexistente. Exista semafoare, insa doar pentru masinile care merg inainte. Cele care vireaza dreapta sau stanga pot trece linistite si niciodata nu dau prioritate pietonilor care au verde. Au insa bunul obicei sa-i claxoneze inainte si sa nu dea direct peste ei. Se mai adauga multitudinea de scutere, care au ca unica regula sa ocoleasca ce au in fata, daca pot. Ele nu opresc la semafoare si circula de multe ori pe contrasens. Wuhan-ul e un oras monstruos, un balaur cu sute de capete pe care nu stii de unde sa-l apuci. Unul dintre aceste capete este piata Optic Valley, unde e capatul de linie al metroului. Numele te duce cu gandul la modernitate, insa harababura mai mare ca aici cu greu mi-a fost dat sa mai intalnesc. Toata piata e un santier, sunt vreo 10 - 15 strazi care se revarsa in aceasta strada. Ca sa ajungi dintr-o parte in alta a pietei e o nebunie, fiindca trebuie sa traversezi aceste strazi si dupa cum ziceam, nimeni nu-ti da prioritate.

Ca sa ajungi la turneul de tenis e bine sa te cazezi in partea de sud - est a orasului, iar cele mai multe hoteluri sunt in zona garii Wuchang, unde l-am ales si eu pe al meu. De aici mai ai de strabatut cam 20 de kilometri pana la turneul de tenis, iar pe jumatate din distanta circula metroul si ajungi cat de cat repede in piata Optic Valley, dupa ce gasesti unul in care sa incapi. Partea complicata acum vine: dupa ce am urmat indicatiile de pe pagina turneului am ajuns prin marea de oameni pe strada de unde trebuia sa iau un autobuz, 738, asa cum indicau cei de pe site-ul turneului. Ce oameni draguti, ati zice, se gandesc si la turistii care nu stiu cum sa ajunga! Asa am zis si eu, pana mi-am dat seama ca de fapt ma ducea in partea opusa a orasului, printr-o aglomeratie infernala, de mai bine mergeai pe jos. Sau nu, pentru ca intreaga strada e un santier si trotuarele nu prea exista. Iar bonus, pe toata lungimea acelei strazi construiesc o alta strada suspendata de nu mai poti prinde nici semnal GPS ca sa vezi unde esti. Dupa ce scap din autobuz, ma urc in cel de sens opus, poate am gresit eu sensul. Dar nu, nici asa nu merge bine. Ma duc pe strada ce ar duce spre turneu si ma urc intr-un autobuz care ar merge in directia aceea, dar dupa cativa kilometri coteste si astfel eu trebuie sa ma dau jos. Incerc sa parcurg restul distantei pe jos. Numai ca mai fac 2 ore, ocolind acel santier de strada, plus un intreg santier de blocuri.

Cum-necum, dupa mai bine de 4 ore de rataceala, ajung la turneu. E un complex foarte mare si frumos, pacat ca e atat de greu sa ajungi la el. Nu prea e multa lume. Dau o tura de recunoastere, apoi raman la meciul din care se alege adversara Simonei: Irina Begu vs o jucatoare din calificari. Pe la sfarsitul primului set vine si antrenorul Simonei sa spioneze adversara. Cei din staful turneului nu prea stiu regulile la tenis. La inceputul tiebreak-ului dau drumul la spectatori sa intre, apoi iar la schimbarea terenului dupa 6 puncte, spre disperarea arbitrului. Irina Begu nu prea e in dispozitie buna, e nervoasa, tranteste de cateva ori racheta, dar dupa ce salveaza o minge de meci reuseste sa revina si sa castige partida. Asadar, confruntare romaneasca in turul 2!

La intoarcere gasesc autobuzul bun, 756, si fac doar 3 ore pana la hotel.

A doua zi, deja cu experienta, optimizez la maxim si reusesc sa scot 2 ore. In autobuz fac cunostinta cu un tanar chinez care merge la turneu su rupe cateva cuvinte in engleza. Mergem impreuna la terenurile de antrenament si aveam sa ne mai intalnim si ziua urmatoare. Azi reusesc sa dau de Simo la antrenamente, dupa ce am pandit-o destula vreme asteptand sa apara. Nu se antreneaza mult. Din pacate, dar sper ca din fericire pentru ea, mai e insotita si de o alta persoana. Dar e ok, asa functioneaza lucrurile.

E o caldura umeda care te face sa bei apa intr-una. Pe Central e mai ok, caci desi acoperisul e tras, baga aer conditionat si e mai racoare, cel putin in tribune. Pe terenurile mici, am de ales intre meciurile Pavs - Doi si Watson-Brengle. Ma duc la cel de-al doilea, dar dupa cateva ghemuri britanica e doborata de caldura si abandoneaza. Nici nu apuc sa ies din arena ca aud arbitrul de pe terenul vecin: Pavliuchenkova a abandonat, Doi e castigatoare! In ritmul asta turneul va ramane nu doar fara spectatori, ci si fara meciuri! Care spectatori sunt foarte putini, asa ca ai o senzatie de liniste la acest turneu. Ma duc pe arena a doua ca marime, unde joaca Beck cu Konta. Numar 33 de spectatori, cu tot cu mine, dar cred ca unii dintre ei mai sunt si oficiali de la turneu. Plus ca am impresia ca sunt singurul spectator european de la turneu. De fapt nici prin oras nu am mai vazut vreunul.

Dupa ce se lungeste meciul chinezoaicelor, vine si confruntarea mult asteptata. Chinezii sunt mai putin curiosi si mirati sa ma vada decat m-as fi asteptat, dar totusi unii incearca sa intre in vorba cu mine, iar la sfarsitul setului unu ma trezesc cu o reporterita care ma descoase cu niste intrebari la un mic interviu. Imi inchei ziua de tenis cu meciul Suarez Navarro - Wickmayer.

Maine e ziua Simonei, vad ca e programata la dublu pe un teren mic, asa ca probabil voi reusi sa dau de ea. Cei de la turneu zic ca dupa meci o sa o invite si la un eveniment cu fanii pe undeva in complex. Pana atunci, sper sa fac trandafirii sa se pastreze in stare buna. Deocamdata ma infofolii si dadui drumul la minim la aerul conditionat ca sa fie racoare. Buchetul l-am comandat pe net si mi l-au adus la hotel. Alta varianta nu prea aveam, caci eu n-am vazut nicaieri vreo florarie in China. Nu cred ca au obiceiul sa ofere flori prea des. Dimineata am incercat s-o fac pe receptionera sa priceapa ca va veni cineva sa aduca un buchet de flori si ca vreau sa mi le pastreze pana ma intorc. Nu stia o boaba de engleza, insa am incercat sa-i explic prin Google Translate si prin semne. Desi nu prea parea sa fi inteles, in final totul a decurs bine.

Astazi, 27 septembrie, a fost ziua Simonei si atat. Nu prea m-a interesat sa mai urmaresc alte meciuri. Ma apucasem sa ma uit la partida Shvedova-Vinci cand mi s-a parut ca aud cuvinte romanesti. Nu aveau cum sa fie de la Ionita si Teo Cercel, pentru ca ei erau in celalalt capat al tribunei. Cand ma uit in spate il vad pe kinetoterapeutul Simonei. Probabil ma vazuse cu florile si venise sa imi spuna ca Simona se antreneaza pe terenul 5.

Acolo, Simo cred ca abia incepea antrenamentul. N-a fost unul lung si a facut cateva pauze, fortata de caldura umeda din atmosfera. Intre timp mai schimb cateva impresii cu cei doi Dragosi, curiosi sa afle cum am ajuns pe acolo. Si ei ziceau ca pe central e mai bine de jucat fiindca baga aer conditionat. Daniel Dobre s-a oferit sa ma ajute cu biletul pentru maine.

Dupa antrenament ii dau Simonei buchetul de trandafiri albi si un mic cadou. Sper sa-i fi placut, fiindca i le-am daruit din toata inima. Interactiunea cu ea a fost foarte scurta din pacate.

Ma mut pe terenul 4, unde urma dublul Simonei, dupa meciul Kasatkina - Chirico. Rusoaica castiga clar, spre bucuria amicului meu chinez, fan al Dashei. Simo intra impreuna cu Ostapenko pe teren. Atunci isi da seama de la cei din tribune ca e ziua ei si ii ureaza la multi ani! La finalul ghemului 2, dupa un schimb prelungit de pe fundul terenului, Ostapenko se hotaraste sa puna toata forta de care e capabila si pregateste un winner. Care se transforma intr-o fractiune de secunda in greseala nefortata dupa ce traiectoria intalneste urechea Simonei. Biata letona nu mai stie cum sa-si mai ceara scuze, iar Simona incearca sa o linisteasca cu niste zambete, spunandu-i ca e ok. Dar meciul se opreste si Simo cheama doctorul. Dupa vreo 10 minute meciul se reia, insa dupa un ghem il cheama din nou. Inca un ghem mai tarziu decide sa se retraga. Iesind odata cu fizioterapeuta, aceasta se prinde si ea ca e ziua ei si ii ureaza la multi ani.


Stiam ca Simonei trebuie sa i se organizeze ceva, asa ca am iesit sa ma plimb prin piata de la intrare. Sunt o gramada de standuri care vand echipamente sportive si mancare, toate pustii. Kasatkina a avut o scurta sesiune de autografe. Din lipsa de spectatori, ca sa nu iasa lucrurile prost, la astfel de evenimente se mobilizeaza voluntarii din staful turneului. Asa ca s-au ingramadit toti sa ia autografe. Chinezii par mari amatori de semnaturi, nu conteaza ca nu stiu de la cine e, important e sa fie. La fel si la evenimentul pentru Simona. Cred ca 90% dintre participanti erau din staf. Aici au organizat si cu repetitie. Au repetat inainte sa vina ea asezarea, ce sa strige, ba au pus chiar pe cineva pe post de Simona si i-au dat flori si tort de jucarie. Cand a venit Simona au pus in practica scenariul, au facut niste poze cu totii. A stat cam 5-10 minute.

Mai era meciul lui Wozniacki pe care il puteam vedea, dar nu mai aveam chef. Desi am reusit sa-i dau ce voiam, sunt putin dezamagit de ziua de azi. Sper sa fi reusit totusi sa-i aduc un zambet. Maine e ultima zi aici, pana atunci incerc sa mai recuperez putin la orele de somn.

Ultima zi la turneu. Dimineata ma intalnesc la intrare cu domnul Daniel Dobre care imi inmaneaza biletul promis. Caldura sufocanta din zilele trecute a disparut, astazi vremea e racoroasa si norii se strang deasupra orasului. Primul meci al zilei este cel al Simonei cu Shvedova, asa ca nu am cum sa o mai vad la antrenament, ci doar la meci. E o confrumtare putin mai speciala prin prisma faptului ca in echipa cazacei se afla Victor Ionita si Teo Cercel, care nu demult faceau parte din echipa Simonei. O vazusem pe Shvedova in meciurile anterioare si a facut meciuri foarte bune. Insa Simona e la alt nivel si reuseste sa se impuna fara multe emotii, in doua seturi.

Nu mas stiu exact cu cine ar putea juca Simona in sferturi, dar imi aduc aminte ca pe la intrare era tabloul afisat pe un panou. Ajuns aici insa, imi vine in minte expresia "A te uita ca mâța-n calendar".

Putin mai tarziu se pune ploaia. Terenul central din Wuhan e dotat cu un acoperis rabatabil, insa dureaza cam o jumatate de ora pana terenul e acoperit complet. Seara, inainte sa plec spre gara, prind primul set din Kerber-Kvitova, despre care multa lume spune ca a fost unul dintre cele mai bune meciuri ale sezonului. Imi doresc sa castige Kvitova, dar se adevereste zicala: "Ai grija ce-ti doresti, ca s-ar putea sa ti se intample". Doua zile mai tarziu, Kvitova avea sa o invinga in semifinale pe Simona si va reusi sa cucereasca trofeul. Ramane insa in viguare traditia ca Simo face cel putin semifinale la turneele la care ajung la meciurile ei. Bilantul ajunge la 4 trofee, 2 finale si 3 semifinale.

Simona e foarte draguta cu fanii, dar distanta in acelasi timp. E amabila cand da autografe insa e reticenta in a se apropia mai mult de persoane pe care nu le cunoaste. Poate si pentru ca este o fire timida, da impresia ca evita sa stea de vorba mai mult de cateva cuvinte. Probabil asta e conditia unui fan, oricat de bune si de sincere ar fi intentiile tale, exista acolo undeva o bariera nevazuta pe care ti-e aproape imposibil sa o depasesti. Cand ai popularitatea ei, ai parte de mult zgomot de fond, interactionezi cu atat de multe persoane incat e greu sa mai incerci sa-ti indrepti atentia spre altii care nu sunt din familie, prieteni vechi sau persoane importante. Poate din cauza emotiilor nici eu nu i-am facut o impresie foarte buna. Uneori imi vine sa-i spun: "Simona, sa stii ca de obicei nu sunt asa tampit cum par acum" :) 
Poate candva va veni o zi in care va intelege cat de mult tin la ea...

miercuri, 4 ianuarie 2017

Beautiful China (2) - Dusi cu pluta prin Yangshuo

Dis-de-dimineata trebuie sa luam trenul spre Guilin. Pleaca din Shenzhenbei, adica gara de nord a orasului, de unde pleaca trenurile de mare viteza. Fiindca plecam atat de devreme - trenul pleaca la 7:20 dar trebuie sa ne luam o marja suficient de mare fiindca nu avem experienta cu trenurile chinezesti - singura modalitate de transport viabila este taxi-ul. Cu traducere pe telefon reusim sa o facem sa inteleaga pe receptionera buimaca sa ne comande 4 masini. Dar nu mai buimaca decat Nicu si Oana, care n-au reusit sa seteze o alarma care sa faca o galagie suficint de mare incat sa-i trezeasca. Prin urmare, au fost nevoiti sa-si faca bagajul in mare viteza dupa ce i-am trezit noi. Traficul prin oras e mult mai lejer decat ne asteptam si parcurgem cei aproximativ 15 kilometri in vreo 15 minute, platind 50 de yuani. Gara asta e cam mare si se pare ca are mai multe intrari. Taxiurile noastre nu ajung in acelasi timp si pentru a ne reintalni ne ia ceva timp si niste telefoane date.

Garile din China sunt destul de moderne si sistemul de imbarcare eficient. Nu poti intra in gara fara bilet fiindca iti este verificat inainte sa intri, impreuna cu pasaportul, iar bagajele sunt scanate. In interior sunt porti de imbarcare asemanatoare cu cele din aeroporturi. Ti se afiseaza pe un panou la ce poarta sa te asezi pentru trenul tau. Cu cateva minute inainte de plecare se deschide poarta si cobori pe peronul la care este stationat trenul. Biletul trebuie pastrat pentru ca la sosire iti este verificat inca o data.

Ne intalnim la poarta de imbarcare cu toti tovarasii, mai putin cu Oana si Nicu care nu mai gasesc biletele, prin urmare nu pot sa intre in gara. Se pare ca le ghiseu nu mai pot sa le emita din nou desi au codul primit cand le-au cumparat online. Ramane sa plecam fara ei, urmand sa vina si ei mai tarziu cu primul tren la care reusesc sa gaseasca bilete.

Trenul pe care il luam este de mare viteza, ajungand la un maxim de 305 km/h pe cateva portiuni.

Parcurgem cei peste 500 de kilometri in vreo 3 ore. Totusi, pe alte rute se merge mai repede de atat. De exemplu, intre Wuhan si Beijing cel mai rapid tren parcurge cei 1230 de kilometri in 4 ore si 20 de minute. Un fel de Bucuresti - Viena in 4 ore. Numai ca la noi mai pui un 0. Chinezii par sa aiba si ei o afinitate pentru aerul conditionat asa ca suntem nevoiti sa luam jachetele pe noi. Pe la mijlocul distantei se petrece o faza amuzanta: eu stateam langa Costi care tragea un pui de somn, iar la un moment dat el se trezeste fix cand trenul era intr-un tunel si se facuse intuneric in jur. La care Costi, buimac, ma intreaba: "Ma, tu trasesi draperia?" :)

Ajungem in Guilin la ora planificata si cautam cea mai buna metoda de a ajunge in Yangshuo. Conform informatiilor noastre sunt niste autobuze care costa 25 de yuani, dar pleaca dintr-o autogara aflata la o distanta destul de mare. Asa ca hotaram sa luam un taxi pana acolo. La statia de taxi ne abordeaza un chinez care incerca sa faca si el un ban cinstit. Zice ca are el o duba si ca ne duce in Yangshuo pe toti 9 pentru 600 de yuani. Vazand ca nu ne lasam convinsi, coboara pretul pana la 450. Asa ca ii zic ca acceptam, spre disperarea prietenilor mei, care deja isi imaginau cum ne vor duce astia intr-o margine de drum unde ne vor jefui de tot ce avem. Costi era printre cei mai revolati, el care zicea la Bucuresti sa luam taxi din fata Garii de Nord. Mita, deja impacat cu soarta cruda ce ne asteapta, apuca sa-si bage 200 de dolari la ciorap.

Pana sa ne duca astia pe coclauri sa ne ia toti banii, trebuie sa intram cumva in duba lor, care nu prea e de 10 persoane plus bagaje, asa ca mai ales cei din spate trebuie sa stea putin inghesuiti. Apoi vor sa le platim, dar Costi isi aduce aminte ca e guru in negociat cu asiaticii, asa ca reuseste sa-i faca sa inteleaga ca vom plati jumatate acum si jumatate cand ajungem. Si plecam. Traficul e haotic, motocicletele circula peste tot, chiar si pe contrasens. Se claxoneaza in draci. Drumul e praf. In unele locuri pare in lucru dar chinezii nu cred ca se misca repede peste tot. Pe aici nu par sa asfalteze. Chiar imi e mila de cei cu masinile, sunt portiuni neasfaltate cu hartoape atat de mari cum nu gasesti nici pe drumuri forestiere.

Ajungem la cazarea noastra, Sudder Street Guesthouse. Toate bune si frumoase, pare numai bun, chiar daca e la vreo 2 kilometri de centru. Dar miscarea face bine. Singura problema e ca n-avem bani sa platim, asa ca amanam putin acest moment pentru a ne duce in oras sa schimbam bani. Cat de greu poate fi sa schimbi bani intr-unul dintre cele mai turistice orase din China? Plecam noi agale pe strada care duce spre centru. Strada asta are un farmec aparte. Are hartoape, o gramada de scutere si o tona de praf.


De plimbam un pic prin oras cautand o casa de schimb. Ajungem si pe celebra strada West Street, buricul targului. Dar nici urma de casa de schimb. Singura solutie par sa fie bancomatele, insa noi avem dolari cash de care trebuie sa scapam. In final gasim un exchange, dar nu e nimeni care sa lucreze acolo. Ne mai plimbam prin oras cautand altul si dupa vreo doua ore de cautari in care ne vine si o foame de lup, reusim sa schimbam la aceeasi casa gasita anterior. Trebuie sa fie o chestie reglementata de guvern, ca altfel nu se explica absenta caselor de schimb, pe care am intalnit-o in toata China. De obicei singura varianta e sa schimbi la Bank of China.

Mancam la un Pizza Hut cam scump, ne intoarcem la hotel unde ne reunim si cu Nicu si Oana, care reusisera sa gaseasca bilete la trenul urmator. Seara o petrecem la un spectacol de lumini celebru in zona. Cumparam biletele de la guesthouse pentru vreo 180 de yuani de persoana. Apoi vine cineva cu un microbuz si ne transporta la locul in care se desfasoara reprezentatia. Aici fac o boacana care era cat pe ce sa ne coste: uit chitanta la cazare. Noroc ca in China lucrurile nu functioneaza dupa o traiectorie fixa. Avem noroc si cu o fata draguta care stie engleza, cazata la acelasi hotel cu noi, si ii explica celui care ne dadea biletele care e treaba. Asa ca, dupa ceva emotii, ajungem in tribune. Spectacolul e interesant. Se desfasoara pe apa si pe malurile apei, practic un golfulet inconjurat de un cadru natural specific acestei zone. 600 de oameni pun in scena un joc de lumini, dansuri si obiceiuri traditionale.

La intoarcere rugam soferul sa ne lase in centrul orasului. Aici, seara incepe nebunia. Ceva iesit din comun este ceea ce se vede in poza de mai jos. Doi oameni imbracati in costume specifice, pe o muzica alerta, piseaza ceva cu chestia aceea din lemn in timp ce danseaza. Turistii sunt invitati sa le tina locul, reusind si ei in acest fel sa se mai odihneasca.

Stradutele sunt pline de oameni, pe margine sunt tot felul de magazine si vanzatori de diverse chestii. Din cand in cand timpanele iti bubuie cand treci pe langa cluburi cu fete ce danseaza pe mese.



A doua zi inchiriem biciclete si plecam de bezmetici sa exploram imprejurimile. Biciclitul e o activitate foarte comuna in aceasta zona. Inchirierea e foarte ieftina, de la 10 yuani pe zi pentru o bicicleta mai veche, pana pe la 25 de yuani pentru o bicicleta noua. Eu ma aleg cu una intermediara, la 15 yuani. Gratuit, de la cazare imprumutam coifuri de vietnamezi care se vor dovedi foarte folositoare in a ne apara de soare.

Planul e sa mergem in sus pe raul Yulong pana la podul cu acelasi nume si de acolo sa luam pluta in jos pe rau. Aparent avem de mers cu bicicletele vreo 12 kilometri, dar avem sa aflam curand ca vom parcurge o distanta tripla ratacindu-ne mai mult sau mai putin voit. O desemnam pe Andreea sa ne ghideze pentru ca ea are descarcata o harta a Chinei pe aplicatia MAPS.ME. Google Maps e aproape inutil in China, mai mult te incurca. Locurile si strazile sunt marcate aiurea.
Asa ca pornim la drum! Yhaaaa!

Facem si primul popas pentru refacerea puterilor si pentru hidratare.

Mai departe plimbarea incepe sa devina din ce in ce mai interesanta. Ajungem la un pod unde nu ratam ocazia sa facem poze cu peisajul inconjurator.


Cel mai frumos este pe potecile inguste ce serpuiesc printre plantatii de orez. Asa ca facem multe, multe poze!




La un moment dat ne oprim pe marginea unui drum la un mic magazin unde, spre incantarea vanzatoarei, cumparam de baut si de rontait. Pe unde trebuie sa o luam mai departe nu ne e foarte clar, asa ca procedem cam asa: mai mergem 100 de metri, ne mai uitam pe harta, mai intrebam pe cineva care nu intelege o iota din ce-i spunem dar ne indica o anumita directie, ne mai intoarcem inapoi cand vedem ca mergem in directia opusa sau pe vreun drum care se infunda. Dupa ce ratacim noi asa mai bine de jumatate de ora si cand ni se pare ca suntem pe calea ce buna, observam ca trecem la vreo 100 de metri de magazinul la care poposiseram mai devreme. Evrika! Pamantul e rotund!



E trecut demult de pranz cand ne trezim ca am ajuns la un pod. Dar sunt prea putine plute ca sa fie podul Yulong. Deci unde suntem? Langa apa fac poze nuntasi, sub copaci stau la taina niste batranei, iar noi ne gandim cum sa facem sa ne intelegem cu ei ca sa ne arate unde suntem. Cu harta in mana, intrebam pe cineva, care cere ajutorul altcuiva si tot asa pana cand vine cineva sa ne dumireasca ca suntem la podul Jinlong. Cumva, trecusem de podul care ne trebuia noua.

Cu tot cu palariile de vietnamezi, cred ca totusi ne-a batut putin soarele in cap fiindca nu stiu cum facem noi de luam decizia sa caram bicicletele in brate, sa urcam cu ele scarile podului si sa incercam sa o luam pe o poteca ingusta printr-o vie, care ni se pare noua ca ar duce la podul cel bun. Sandu chiar se duce 100 de metri in recunoastere si da raportul: "E cam naspa drumul, dar pare sa fie practicabil". Observand nebunii cu bicicletele in carca, o fata care ne ajutase sa descoperim unde suntem vine sa ne opreasca. Nu stie engleza, dar cu traducerea de pe telefon pare sa zica "N-o puteti lua pe acolo, poteca aia se infunda!". Facem cale intoarsa si intr-un final ajungem la un loc de unde se iau plute, dar la o distanta de un kilometru de podul nostru la care ne pusesem in cap sa ajungem. Costa 300 de yuani de pluta, o plimbare de o ora si jumatate la vale. Dar noi am vrea sa mergem mai mult, ceea ce aici nu e posibil asa ca mai mergem cu bicicleta pana la podul la care trebuia sa ajungem initial. Aici aceeasi poveste, acelasi pret, pare sa fie oficial si nenegociabil.
Urmeaza sa fim dusi cu pluta!


Bicicletele au zis ca ni le iau ei si ni le transporta cu un camion pana in locul in care ne lasa plutele. Viteza cu care curge apa este foarte mica, asa ca barcagii nostri imping pluta infigand un bat de bambus pe fundul apei. Din cand in cand pluta coboara prin niste mici cascade si uneori luam si ceva apa la bord.



Plutele sunt aduse inapoi cu ajutorul camioanelor, iar incarcarea lor in remorca presupune ceva dexteritate.

Deja incepe sa se intunece cand ajungem inapoi in oras. Lasam bicicletele si comandam ceva mancare de la catering. O alta parte buna a locului in care suntem cazati este ca putem face comenzi folosind acest serviciu de catering si putem manca mancare europeana la preturi decente. Seara mergem din nou sa ne plimbam prin agitatia din oras. La intoarcerea in camera am o surpriza: o goanga uriasa, mare cat un soarece, se plimba pe langa patul meu si fuge cand ma simte. Tot ce pot sa fac e sa sper ca nu se intoarce la noapte sa se urce pe mine.

Ziua urmatoare ne upgradam. Inchiriem scutere. Niste scutere electrice, mici, dar pe care pot incapea doua persoane. Costa relativ putin, 60 de yuani pentru toata ziua. Eu ma urc pe scuter cu Costi si il las pe el sa conduca. Traficul e nebun, dar nebunia asta are ordinea ei. Ideea e sa fii tu atent la ce ai in fata, iar ceilalti vor fi atenti la randul lor sa te ocoleasca. In intersectii prioritate are de obicei autovehiculul mai mare, iar apoi se merge incet, la mica intelegere. Costi se descurca binisor, desi uneori imi da palpitatii si cateodata intram in balans.

Mergem la Moon Hill, un deal cu o gaura in el.

Platim biletul de intare, lasam scuterele in parcare si o luam pe poteca care duce spre varf. Vazut de la distanta pare un urcus destul de mare si abrupt, dar parca pana la urma nu e chiar asa greu, desi trebuie sa urcam cateva sute de trepte printr-o padure de bambusi.

Ghidul meu zice ca pentru a ajunge in varf de tot trebuie sa o luam pe o poteca pe care e pusa o pancarta cu Interzis. Urmam instructiunile si bine facem, caci urcusul nu e periculos si e chiar frumos, pe o poteca ingusta inconjurata de vegetatie. Ma pun frumusel mai la coada grupului, in eventualitatea in care vreun sarpe si-ar fi facut casa pe aici. Privelistea a meritat efortul.

Sus pe munte, ca si in multe alte locuri, sunt batranele care vand apa si incearca cum pot sa ne induplece. De mila lor iti vine sa cumperi chiar daca mai ai suficienta in rucsac.

Cand coboram la parcare, ne intampina o femeie care ne zice ca are ea un restaurant in apropiere si ne invita sa mancam la ea. Mai zice si ca poate sa ne dea bilete mai ieftine pentru Water Cave, la 50 CNY de persoana. La inceput suntem sceptici, dar reuseste sa ne convinga. Si nu regretam decizia. Ne duce la casa ei, care practic nu prea e restaurant ci bucatarie proprie si mancam acceptabil la preturi mici. Admiram si tabloul cu mandrul conducator pe care il avea expus.

Ne duce apoi la intrarea in pestera. Se duce la ghiseu sa faca rost de bilete si apoi ne luam la revedere. Pestera e interesanta, dar ghida noastra ne plimba cam rapid prin ea. Chinezii au decis sa o lumineze in toate culorile. Exista si ceva ape termale unde te poti scalda si poti face chiar si bai de namol. Dar noi sarim peste asta.


Ultima oprire o facem la un copac urias, Big Banyan, iar in apropiere mai oprim si pe un pod pentru a admira apusul. Cativa dintre noi, mai curajosi, isi cumpara suc de bambus pe care il storceau chiar acolo.


Ajung eu la hotel, deschid usa, aprind lumina si ... ce sa vezi? Prietena mea, goanga gigantica, e iesita la o plimbare pe deasupra patului. De data asta n-o mai rupe la fuga asa ca ii pun gand rau. Ma descalt de papuc, il apuc bine de o margine si ma duc tiptil spre ea. Ochesc, inclestez pumnul, folosesc toata forta fiindca la cat e de mare altfel sigur nu-i fac de petrecanie, si ZBANG! Dau pe langa ea. Goanga demareaza in tromba si se ascunde dupa pat. Esuez lamentabil. Acum o sa vina peste mine cand dorm si o sa ma manance :(  Lucrul bun e ca sunt foarte obosit si astfel reusesc sa adorm, invingand frica de razbunarea goangei.

In ultima zi, de dimineata se mai trezesc 7 ostasi. Printre cei 4 cazuti la datorie se numara, ca mai mereu, Costi si Mita. Inchiriem din nou scutere electrice si plecam in cautarea plantatiilor de ceai, despre care avem o vaga idee incotro s-ar afla. Nu reusim sa le gasim dar plimbarea e una placuta, pe un drum care merge de-a lungul raului Li. De data asta sunt singur pe scuter, iar Raluca afla curand cat de periculos poate fi acest lucru. Ne oprim aproape de rau dupa ce coboram jumatate intr-o panta abrupta. Greseala pe care o fac e ca ma dau jos de pe scuter si il apuc de coarne ca pe bicicleta, fara sa-l opresc de la cheie. Astfel se intampla ca, tinandu-l asa de coarne, sa trag de acceleratie si sa plece scuterul de langa mine. Intr-o fractiune de secunda ma trezesc pe jos, iar alaturi de mine, tot la orizontala, sunt scuterul si Raluca, care facuse imprudenta sa se plimbe prin fata lui. Urmeaza 2-3 secunde in care evaluez dintr-o privire pagubele. Eu - julit un pic, n-am suferit rani majore. Raluca - se tine de picior si nu imi dau seama daca rade sau plange. Cred ca si ea are un moment de nehotarare si nu stie pe care dintre cele doua cai sa apuce. Scuterul - oprit pe marginea unei prapastii de 5-6 metri, are infinit mai putine probleme decat daca ar mai fi avansat o jumatate de metru. O placuta de plastic din spate sparta si  oglinda putin indoita. Per total, pagube minore si o intamplare de care ne vom amuza pe viitor. Nu-i asa, Raluca? :)


Pe drumul de intoarcere dam de un copac cu fructe uriase. La inceput nu ne dam seama ce sunt, dar apoi ne dam seama ca par a fi pomelo. Un pomelo salbatic, fiindca luam unul pe care il desfacem la hotel cu ajutorul unei chinezoaice si observam ca e mai mult coaja de el, iar miezul nu e prea gustos.

Urmeaza sa ne despartim, nu inainte de a comanda pranzul de la catering. Ei primii, pleaca spre Zhangjiajie. Eu spre Wuhan, principalul motiv pentru care suntem in acest moment in China. Nu-i asa ca e nostim cand te gandesti cum evenimente  de care aparent nu te leaga nimic influenteaza alte evenimente din viata ta? Pai se gandea ea Raluca ca daca Simona nu se nastea in septembrie, acum nu mai dadeam cu scuterul peste ea in China? Sigur, probabil ar fi vizitat candva China, dar nu s-ar fi aflat fix acum fix aici.

Ca sa ajung din Yangshuo in Wuhan procedez in felul urmator: la o agentie stradala din Yangshuo imi rezerv bilet de autobuz pana in Guilin(35 CNY). Din Guilin o iau pe jos pana la gara, vreo doua-trei ore in care vad si un pic din oras. Intre Guilin si Wuhan iau un tren de noapte care face vreo 10 ore(250 CNY). De mentionat autobuzul dintre Yangshuo si Guilin. O rata locala cu spatiu atat de mic intre scaune incat pur si simplu nu incapeam. Noroc ca gasesc loc la margine si reusesc sa-mi intind picioarele pe culoar. Or fi ei chinezii mai mici, dar nici sa inghesui scaunele in halul ala! In schimb, trenurile chinezesti mi-au depasit asteptarile. Pe ruta asta am luat bilet la cuseta cu 6 locuri in compartiment, care nu are usa, practic comunica cu culoarul. Dar era ok, curata, oamenii civilizati. O chestie insa n-am inteles-o: dupa ce te urci vine cineva si iti schimba biletul cu un card pe care il soate dntr-un album si pe care ai trecut locul(care oricum e trecut si pe bilet), iar inainte sa te dai jos, persoana respectiva vine iar, de data asta ca sa iti ia cardul si sa-ti inapoieze biletul. Care este rostul acestui joc cu biletele este peste puterea mea de intelegere.